marți, 31 decembrie 2013

CORIOLAN BABEŢI, Timişoara Tinerilor Artişti, 2013



CORIOLAN BABEŢI – Timişoara tinerilor artişti. Între succesori „infideli” şi „rebeli” în căutarea unei cauze, Colecţia „Maeştrii Timişoarei”, Editor Fundaţia Interart TRIADE, Timişoara, 2012, pp.27-29



Ciprian Chirileanu
Dacă aş pune un titlu textului meu, aş alege o formulă oximonorică: critică în priză indirectă. Am văzut atelierul artistului, mi-a răsfoit, cu o mare generozitate, lucrări de gravură, acuarele, dar nu l-am surprins „în mişcare”, în performance-urile lui în „spaţii neconvenţionale”, penitenciar, peşteră, aeroport sau în instalaţiile sale. Nu l-am văzut în plonjonul lui social, în care operează asemeni acidului azotic cu care îşi atacă plăcile de gravură. Direct şi coroziv. În expoziţia din Penitenciarul Timişoara, solidar cu condamnaţii, îşi întâmpină oaspeţii la vernisaj îmbrăcat în „zeghe”, uniformă de deţinut. Condamnat să facă artă. Vârsta tânărului, la întrecere cu inteligenţa, nu-i dau pace. Îl insomniază. Rebelul se caută pe sine într-o cauză nobilă: empatie, compasiune pentru dezmoşteniţii soartei. Pentru asta, coboară după Euridice în lumea umbrelor. Un descensus ad inferos. Vrea să o aducă la lumină. El este, cu alte cuvinte, un „artist angajat”, care şi-a instrumentat tehnica artistică în care s-a specializat: gravura, arta desenului în general. A aservit-o, punând-o în slujba unei cauze. Afirmă, de altfel, în doctoratul lui: „Arta dispare imediat dacă ea nu interesează conştiinţa, devine un obiect de curiozitate sau de lux, iar artistul” lucrează” ineficient, dacă nu se raportează conştiinţei timpului său prezent”. Evident că arta nu dispare, dar dispare artistul care crede în acest enunţ.
            În zilele senine ale atelierului, el mângâie corzile unei lire de imagini abstracte alb-negru, sau jubilează în faţa graţiei lirice a trunchiului de mesteacăn, lăsat de Dumnezeu să reprezinte în natură melancolia grafică, alb-negru, a feminităţii.
            În zilele mai înnorate, viziunea sa maniheică asimilează alb-negrul gravurii, conflictelor ireductibile: Bine-Rău, Lumină-Întuneric, Conştiinţă-Inconştient, Ormuzd-Ahriman, (fondate de Zend-Avesta). Ca „fiu al luminii”, artistul Ciprian Chirileanu se ia la trântă cu noaptea din el, din noi, din istorie.
            Fiind ceea ce este, un scafandru, un plonjeur în social, sau în tainele Psychei, arta lui se roteşte spiralic spre tărâmul umbrelor din noi. Le vrea spulberate sau măcar înţelese. Ce găseşte în aceste Incursiuni, sau Scufundări (titluri ale seriilor de gravuri) sunt stigmatele. Le gravează ca pe nişte răni ale materiei cervicale ale unui suflet anxios. Pleacă pe urmele lui Platon în peşteră şi mitul ei, şi vede umbrele ideilor răsturnate. Alb-negrul gravurilor de talie sau miniaturale sunt diagramele, traseele acestui plonjon, în pliurile şi abisurile noastre, ca în măruntaiele pământului.
            Se cunosc prea bine căile pe care psihanaliza a încercat să arunce peste bord iraţionismul religios, să răspundă întrebărilor cine suntem şi încotro ne îndreptăm. Pe cont propriu, Ciprian Chirileanu reia parcursul ca o disperată încercare de a se lămuri pe sine şi de a-şi „justifica” opţiunea poetică. Luati-i demonul ce-l locuieşte şi îngerul îl va părăsi pe dată! Tot aşa cum, dacă îi veţi lua lumina şi umbra, artistul va dispărea fără urmă, cu doctrina lui cu tot. Răspunsul psihanalizei în ambele sale versante, freudiană şi jungiană, este „împăcarea cu umbra noastră”, cerberul feroce de pază la poarta Sinelui, gazda Absolutului. Din două una: contempli Absolutul şi te adresezi Lui, sau descoperi formula magică a echilibrului dinamic al contrariilor din care am fost zămisliţi, dar cât mai aproape de centru! Într-un fel, este un artist care îmi ilustrează convingerile mai largi despre Istorie. Cultivă o imagine feminizată, un aniconism al energiilor, al câmpurilor, şi exorcizează „operele” malefice ale Tatălui recent dispărut. De altfel, pe portalul blogului, citează primele mele consideraţii aşternute în 2009 despre o serie de artişti, între care citam şi numele lui: „...Lumea contemplată, universul vizualizat de ei par o imensă contuzie, tumorală, dureroasă. Un urlet mut, descărcat de o retorică sonoră. Un urlet înăbuşit, imobilizat într-o cămaşă de forţă. În ipoteza mea, aceşti artişti (printre care îl aminteam pe Ciprian Chirileanu) pot fi – printr-o reductio ad absurdum – asimilaţi flagelanţilor, secte religioase ale Evului Mediu, care, în regiunea Mediteranei [...], au cultivat aceste ritualuri fondate pe sentimentul de imensă vinovăţie a comunităţii, pe conştiinţa păcatelor omului şi pe asimilarea alienării, a nefericirii sociale, unei pedepse divine. Masochismul, autopuniţiunea erau soluţia cathartică, cultivată în scopul obţinerii iertării, a mântuirii, imitaţia Calvarului lui Isus, flagelat înainte de răstignire [...].
Asistăm la un ritual purificator, penitenţial, comparabil cu cel inspirat flagelanţilor, care, cum se ştie, s-a manifestat în interiorul unui cult nou, în secolele XII, XIII, cel al Fecioarei Maria, pentru care această Marie Mamă juca rolul de intercesoare a acestor vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. Nevrozele, considerate de mulţi specialişti, în natura acestor scenarii sacrificiale, (cu sau fără baze freudiene, dezvoltate de complexe oedipiene), sunt toate corelative eclipsei figurii Marelui Tată, uitat de om în Cer şi compromis de personificările lui terestre, personificări ce figurează ca autori ai tragediilor secolului XX.”
            Să conştientizăm însă că, de două decenii, artistul a ieşit dintr-un labirint, că, liber fiind, poate face nestingherit artă la uşa penitenciarului, la gura peşterii, la vămile aeroporturilor, că expune la gura minotaurului răpus în 1989. Dar alţi monştrii, mai mici, ne pândesc din umbra îngerului gardian, tocmai la intrarea în alt labirint, care poate fi chiar şi infernul absolutei libertăţi. Problema unui artist, cu inteligenţa şi lecturile lui Chirileanu, este că ştie sau vrea să ştie ce face în fiecare clipă. Ce sens transportă imaginea lui. Dacă e corect receptată intenţia sa. Un conceptualist cultivat ce nu poate pune însă căpăstru temperamentului exuberant. În buna tradiţie a operei de artă autentice, există un rest ce trebuie încredinţat, abandonat neştiinţei, inconştientului. Reiterez adesea o meditaţie a lui Borges în acest sens. Cuvine-se, crede el, ca artistul să rămână măcar în parte neştiutor de simbolismul operei lui. Epurate de lichenii explicaţiilor, lucrările lui Ciprian Chirileanu, în diversele tehnici ale gravurii, sunt frumoase, incitante, intrigante. Rezistă fără lestul teoretic prin care ni se răpeşte farmecul unei receptări genuine.