marți, 31 decembrie 2013

CORIOLAN BABEŢI, Timişoara Tinerilor Artişti, 2013



CORIOLAN BABEŢI – Timişoara tinerilor artişti. Între succesori „infideli” şi „rebeli” în căutarea unei cauze, Colecţia „Maeştrii Timişoarei”, Editor Fundaţia Interart TRIADE, Timişoara, 2012, pp.27-29



Ciprian Chirileanu
Dacă aş pune un titlu textului meu, aş alege o formulă oximonorică: critică în priză indirectă. Am văzut atelierul artistului, mi-a răsfoit, cu o mare generozitate, lucrări de gravură, acuarele, dar nu l-am surprins „în mişcare”, în performance-urile lui în „spaţii neconvenţionale”, penitenciar, peşteră, aeroport sau în instalaţiile sale. Nu l-am văzut în plonjonul lui social, în care operează asemeni acidului azotic cu care îşi atacă plăcile de gravură. Direct şi coroziv. În expoziţia din Penitenciarul Timişoara, solidar cu condamnaţii, îşi întâmpină oaspeţii la vernisaj îmbrăcat în „zeghe”, uniformă de deţinut. Condamnat să facă artă. Vârsta tânărului, la întrecere cu inteligenţa, nu-i dau pace. Îl insomniază. Rebelul se caută pe sine într-o cauză nobilă: empatie, compasiune pentru dezmoşteniţii soartei. Pentru asta, coboară după Euridice în lumea umbrelor. Un descensus ad inferos. Vrea să o aducă la lumină. El este, cu alte cuvinte, un „artist angajat”, care şi-a instrumentat tehnica artistică în care s-a specializat: gravura, arta desenului în general. A aservit-o, punând-o în slujba unei cauze. Afirmă, de altfel, în doctoratul lui: „Arta dispare imediat dacă ea nu interesează conştiinţa, devine un obiect de curiozitate sau de lux, iar artistul” lucrează” ineficient, dacă nu se raportează conştiinţei timpului său prezent”. Evident că arta nu dispare, dar dispare artistul care crede în acest enunţ.
            În zilele senine ale atelierului, el mângâie corzile unei lire de imagini abstracte alb-negru, sau jubilează în faţa graţiei lirice a trunchiului de mesteacăn, lăsat de Dumnezeu să reprezinte în natură melancolia grafică, alb-negru, a feminităţii.
            În zilele mai înnorate, viziunea sa maniheică asimilează alb-negrul gravurii, conflictelor ireductibile: Bine-Rău, Lumină-Întuneric, Conştiinţă-Inconştient, Ormuzd-Ahriman, (fondate de Zend-Avesta). Ca „fiu al luminii”, artistul Ciprian Chirileanu se ia la trântă cu noaptea din el, din noi, din istorie.
            Fiind ceea ce este, un scafandru, un plonjeur în social, sau în tainele Psychei, arta lui se roteşte spiralic spre tărâmul umbrelor din noi. Le vrea spulberate sau măcar înţelese. Ce găseşte în aceste Incursiuni, sau Scufundări (titluri ale seriilor de gravuri) sunt stigmatele. Le gravează ca pe nişte răni ale materiei cervicale ale unui suflet anxios. Pleacă pe urmele lui Platon în peşteră şi mitul ei, şi vede umbrele ideilor răsturnate. Alb-negrul gravurilor de talie sau miniaturale sunt diagramele, traseele acestui plonjon, în pliurile şi abisurile noastre, ca în măruntaiele pământului.
            Se cunosc prea bine căile pe care psihanaliza a încercat să arunce peste bord iraţionismul religios, să răspundă întrebărilor cine suntem şi încotro ne îndreptăm. Pe cont propriu, Ciprian Chirileanu reia parcursul ca o disperată încercare de a se lămuri pe sine şi de a-şi „justifica” opţiunea poetică. Luati-i demonul ce-l locuieşte şi îngerul îl va părăsi pe dată! Tot aşa cum, dacă îi veţi lua lumina şi umbra, artistul va dispărea fără urmă, cu doctrina lui cu tot. Răspunsul psihanalizei în ambele sale versante, freudiană şi jungiană, este „împăcarea cu umbra noastră”, cerberul feroce de pază la poarta Sinelui, gazda Absolutului. Din două una: contempli Absolutul şi te adresezi Lui, sau descoperi formula magică a echilibrului dinamic al contrariilor din care am fost zămisliţi, dar cât mai aproape de centru! Într-un fel, este un artist care îmi ilustrează convingerile mai largi despre Istorie. Cultivă o imagine feminizată, un aniconism al energiilor, al câmpurilor, şi exorcizează „operele” malefice ale Tatălui recent dispărut. De altfel, pe portalul blogului, citează primele mele consideraţii aşternute în 2009 despre o serie de artişti, între care citam şi numele lui: „...Lumea contemplată, universul vizualizat de ei par o imensă contuzie, tumorală, dureroasă. Un urlet mut, descărcat de o retorică sonoră. Un urlet înăbuşit, imobilizat într-o cămaşă de forţă. În ipoteza mea, aceşti artişti (printre care îl aminteam pe Ciprian Chirileanu) pot fi – printr-o reductio ad absurdum – asimilaţi flagelanţilor, secte religioase ale Evului Mediu, care, în regiunea Mediteranei [...], au cultivat aceste ritualuri fondate pe sentimentul de imensă vinovăţie a comunităţii, pe conştiinţa păcatelor omului şi pe asimilarea alienării, a nefericirii sociale, unei pedepse divine. Masochismul, autopuniţiunea erau soluţia cathartică, cultivată în scopul obţinerii iertării, a mântuirii, imitaţia Calvarului lui Isus, flagelat înainte de răstignire [...].
Asistăm la un ritual purificator, penitenţial, comparabil cu cel inspirat flagelanţilor, care, cum se ştie, s-a manifestat în interiorul unui cult nou, în secolele XII, XIII, cel al Fecioarei Maria, pentru care această Marie Mamă juca rolul de intercesoare a acestor vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. Nevrozele, considerate de mulţi specialişti, în natura acestor scenarii sacrificiale, (cu sau fără baze freudiene, dezvoltate de complexe oedipiene), sunt toate corelative eclipsei figurii Marelui Tată, uitat de om în Cer şi compromis de personificările lui terestre, personificări ce figurează ca autori ai tragediilor secolului XX.”
            Să conştientizăm însă că, de două decenii, artistul a ieşit dintr-un labirint, că, liber fiind, poate face nestingherit artă la uşa penitenciarului, la gura peşterii, la vămile aeroporturilor, că expune la gura minotaurului răpus în 1989. Dar alţi monştrii, mai mici, ne pândesc din umbra îngerului gardian, tocmai la intrarea în alt labirint, care poate fi chiar şi infernul absolutei libertăţi. Problema unui artist, cu inteligenţa şi lecturile lui Chirileanu, este că ştie sau vrea să ştie ce face în fiecare clipă. Ce sens transportă imaginea lui. Dacă e corect receptată intenţia sa. Un conceptualist cultivat ce nu poate pune însă căpăstru temperamentului exuberant. În buna tradiţie a operei de artă autentice, există un rest ce trebuie încredinţat, abandonat neştiinţei, inconştientului. Reiterez adesea o meditaţie a lui Borges în acest sens. Cuvine-se, crede el, ca artistul să rămână măcar în parte neştiutor de simbolismul operei lui. Epurate de lichenii explicaţiilor, lucrările lui Ciprian Chirileanu, în diversele tehnici ale gravurii, sunt frumoase, incitante, intrigante. Rezistă fără lestul teoretic prin care ni se răpeşte farmecul unei receptări genuine.









marți, 24 septembrie 2013

CĂDEREA ÎNGERILOR, Galeria Helios, Timişoara, 2013




CĂDEREA ÎNGERILOR
expoziţie personală - 19 septembrie 2013, Galeria Helios, Timişoara 



- Tema aripii şi a zborului m-au inspirat în urma expoziţiei avute în spaţiul (neconvenţional artistic), aşa numitul „no man’s land” al Aeroportului Timişoara

, ca parte al amplului proiect personal 980199 INCURSIUNI
http://ciprianchirileanu-art.blogspot.ro/2011/05/incursiuni-980199.html şi

, rezultând monotipiile PENE 1-3, 2003
http://ciprianchirileanu-art.blogspot.ro/2011/06/pene.html.

- Ulterior, în anul 2005, aflat la marginea unei păduri montane, noaptea, am fost martorul unui fenomen relativ rar, o feerie de luminiţe ale licuricilor. O încântare vizuală care nu putea fi atunci înregistrată pe suport fotografic sau video, însă interpretată ulterior în seria de linogravuri – LICURICI. În mitologia românească, licuricii sunt acei ingerii căzuţi care au păcătuit cu pământencele.

- ÎNGERII sunt entităţi celeste spirituale care îndeplinesc rolul de mesageri, întotdeauna ai veştilor bune, între Dumnezeul veşnic şi lumea muritoare. Îngerii căzuţi (damnaţi), sunt făpturi angelice care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Preluând din atributele păsărilor, îngerii sunt înzestraţi cu aripi. Dintre păsări, am ales PORUMBELUL, o creaţie a cerului, păstrătorul sufletului, simbolizând puritatea, speranţa, erotismul etc, fiind asociat cu naivul sau poetul.

- În dipticul pictorului florentin Filippo Lippi – Buna Vestire, 1440 – pe panoul din stânga este reprezentat Îngerul Gavriil. Pe panoul din dreapta, Sfânta Fecioară este atinsă uşor de „puterea Celui Preaînalt” sub forma unui porumbel, lumina invizibilă lovind trupul Fecioarei, proiectându-i umbra pe perete.

- În lumea terestră, umbra-urma porumbeilor pe pământ este proiectată pe asfalt, sub roţile automobilelor, precum căderea îngerilor... Făcând abstracţie de aspectul şocant al unei fiinţe moarte pe caldarâm, imaginea în sine este deosebit de estetică. Odată tema aleasă – CĂDEREA ÎNGERILOR – a urmat documentarea pe străzile oraşului, începând din anul 2006, fără a lua în considerare interpretările teologice ale îngerului căzut.

- Am urmărit strict fenomenul căderii îngerilor în lumea real-urbană, în interpretare personală – respectiv al îngerului căzut printre oameni, singurătatea îngerului căzut care-şi caută împlinirea cu o pământeancă, într-o poveste de dragoste utopică şi tristă (un fragment din textul acestei poveşti fiind alăturat ansamblului de linogravuri LICURICI - textul de mai jos). DIN PERSPECTIVA DOCUMENTĂRII MELE FOTOGRAFICE POT AFIRMA FAPTUL CĂ FENOMENUL CĂDERII ÎNGERILOR SE PETRECE DOAR ODATĂ PE AN, ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE DE LA PRIMĂVARĂ SPRE VARĂ, din care cauză proiectul a necesitat timp îndelungat de realizare (2006-2013).

- Consider că două sunt lucrările-cheie ale prezentei expoziţii: prima – Îngeri, monotipie, 2013 – un echilibru între două lumi ca într-un „no man’s land”; şi a doua - Umbra (Licuriciul şi pământeanca), print digital, 2013 – singurătatea celor două personaje principale din povestea expoziţiei, o permanentă căutare a unui loc al dragostei ferit de oprobiul pământean.



CIPRIAN CHIRILEANU


 Pene 3, monotipie




 Pană 3, linogravură



LICURICIUL ŞI PĂMÂNTEANCA

(…)

- Uite, acolo! îmi spuse băiatul… Hai sa vedem!

Ne-am întors în poiană. În jur, tot ce pădurea putea alerga, zbura sau înverzi, formase un careu.

Prezenţele noastre nu deranjau pe nimeni, dar eu m-am oprit, cuprins de o neînţeleasă sfială. Nu credeam că era locul meu acolo şi m-am retras în întunericul pădurii, băiatul contopindu-se cu mulţimea de vietăţi adunate.
(...)
- Am văzut totul! a început să-mi povestească. Bolovanii luminau împrejurul lor la scurte intervale de timp, până când deasupra ierbii s-au înălţat nenumărate puncte luminoase, valuri-valuri de licurici… Apoi au apărut, nu ştiu de unde, şapte uriaşi care au intrat printre licurici, unul după altul. După câţiva paşi, ultimul dintre ei s-a oprit ridicându-şi mâna. Avea o palmă mare!... Uite, aşa! cât spatele meu. Din mulţimea agitată a licuricilor, cel care-şi purta lumina cât mai sus s-a oprit în faţa lui, ascunzându-i-se în pumn. L-a aruncat în iarbă… M-am întristat, domnule... Atunci am văzut că nu mai eraţi lângă mine. La doi-trei paşi mai încolo am auzit o şoaptă: „Aşa ne îngropăm noi, licuricii, în linişte, cu fericire şi neputinţă într-ale răului”. Nici n-am apucat să-i văd faţa. Domnule, de ce un licurici luminează?
- Întotdeauna un licurici luminează copile! i-am răspuns.
S-a lipit de mine, îmbrăţişându-mi picioarele. Buzele sale, lipite de trupul meu, îngânau aproape răguşit numele mamei lui pământence.
Ale iubitei mele...

(Fragment adaptat din Înconjurat de iarbă, povestiri CIPRIAN CHIRILEANU, Timişoara, 2007)




Licuruci, linogravură





Căderea îngerilor, colaj foto






Căderea îngerilor, linogravuri

Căderea îngerilor, print digital


 Căderea îngerului, print digital



Căderea îngerilor 1, monotipie

Căderea îngerilor 2, monotipie

Căderea îngerilor - Licurici

 Cădereaîngerilor 3, monotipie

 Căderea îngerilor 4, monotipie

 Îngeri, monotipie


Căderea îngerilor - Îngeri

 Umbra (Licuriciul şi pământeanca), print digital


(foto: Andrei Cherăscu)


MAKING OF... (foto Renée Renard)